Au urmat-o pe punte. Tot fumul și casele dispăruseră, iar nava se afla în marea largă, foarte curată și limpede, deși palidă în lumina dimineții. Lăsaseră Londra așezată în noroi. O linie foarte subțire de umbră se contura la orizont, abia suficient de groasă pentru a suporta povara Parisului, pe care totuși se sprijinea. Erau liberi de drumuri, liberi de omenire, și aceeași exaltare a libertății lor îi străbătea pe toți.

Nava își croia drum constant printre valuri mici ce o loveau și apoi se spărgeau în spuma efervescentă, lăsând o dâră ușoară de bule și spumă de ambele părți. Cerul incolor de octombrie era ușor înnorat, ca o urmă a fumului de lemne, iar aerul era minunat de sărat și vioi. Într-adevăr, era prea frig ca să stai nemișcat. Doamna Ambrose luase brațul soțului în al său și în timp ce se îndepărtau, puteai observa din felul în care obrazul ei înclinat se îndreaptă spre al lui că avea ceva privat să îi spună.